BISERICA.
I. Întelesul termenului
Cuvântul englezesc "church" (biserica) este derivat din adjectivul gr. kyriakos, folosit în unele expresii cum sunt kyriakon doma sau kyriake oikia, care înseamnã "casa Domnului", adicã, un loc de închinare pentru crestini. (În limba românã cuvântul "bisericã" este derivat de la cuvântul latin basilica. n.tr.) În Noul Testament, însã, cuvântul "bisericã" redã termenul gr. ekklesia, care desemneazã cel mai adesea o adunare localã de crestini, dar nu desemneazã niciodatã o clãdire. Desi noi vorbim adesea despre aceste adunãri în sens colectiv si le numim biserici Nou Testamentare sau Biserica primarã, nici un scriitor al Noului Testament nu foloseste ekklesia în acest sens colectiv. O ekklesia era o întrunire sau o adunare. Cuvântul era folosit în mod obisnuit pentru adunãrile publice ale cetãtenilor convocate dupã necesitate, adunãri care se tineau în toate cetãtile din afara Iudeii în care a fost sãditã Evanghelia (de ex. Faptele Apostolilor 19: 39); termenul ekklesia
 
 

CRESTIN. Folosirea termenului de 3 ori (Faptele Apostolilor 11:26; Faptele Apostolilor 26:28; 1 Petru 4: 16) sugereazã cã era un titlu general recunoscut în perioada Noului Testament, desi era evident cã existau alte nume pe care le foloseau crestinii însisi si pe care le preferau (cf. H.J. Cadbury, BC,5,1933,p.375 s.urm.).

a. Originea numelui
Formarea numelui pare sã fie latinã, întrucât pluralul substantivelor terminate în –iani putea desemna soldatii din subordinea unui anumit general (de ex. Galbiani, oamenii lui Galba, Tacitus, Hist. 1.51) si astfel indicã partizanii unui anumit individ. Amândouã elementele sunt combinate  în termenul quasi-militar Augustiani (vezi mai jos). Cel putin în ultima parte a secolului 1 d.Cr., Caesariani a fost numele dat sclavilor si clientilor (protejatilor) lui Caesar, iar în evanghelii gãsim Irodianii, care se poate sã fi fost partizanii sau protejatii lui Irod (*IRODIANII).
     Prin urmare, christian(o)i se poate sã se fi însemnat original „soldatii lui Christus” (Sauter), sau "familia lui Christus" (Peterson). H.B. Mattingly a prezentat recent o turnurã ingenioasã pentru aceastã ultimã interpretare sugerând cã christiani, într-o glumã a celor din Antiohia, a fost un nume dupã tiparul lui Augustiani, o brigadã organizatã din adepti devotati care scandau si conduceau adunarea publicã a lui Nero Augustus; atât entuziasmul credinciosilor cât si omagiul ridicol adus de galeria imperialã fiind satirizate prin compararea unora cu ceilalti. Dar numele "crestin" se poate sã fie mai vechi decât Augustanii.

b. Locul si perioada de origine
Luca a cunoscut bine biserica din Antiohia Siriei, locul unde a fost folosit numele pentru prima oarã (Faptele Apostolilor 11: 26). Forma latinizatã nu prezintã nici un obstacol. Contextul descrie evenimentele din anii 40 ai primului secol dupã Cristos si Peterson a sustinut cã persecutia condusã de Irod Agripa I (Faptele Apostolilor 12: 1) a dat numele de Christian(o)i ca o paralelã cu numele dusmanilor lor, Irodian(o)ii. Dacã modelul ar fi Augustianii, numele nu ar fi putut fi dat înainte de 59 dupã Cristos, iar Faptele Apostolilor 11: 26 nu pare sã implice o datã atât de târzie pentru acest nume. Avem însã motive puternice sã asociem ocazia cu ceea ce precede, deoarece Luca a arãtat cã în Antiohia a fost prima bisericã cu numãr mare de ne-evrei, fosti pãgâni: adicã, primul loc unde pãgânii au considerat crestinismul ceva diferit de o sectã iudaicã. Nume adecvate pentru convertiti aveau sã fie date curând.
    În orice caz, numele de "crestin" era stabilit deja în anii 60. Irod Agripa II (Faptele Apostolilor 26: 28) foloseste acest nume în sens satiric atunci când se adreseazã lui Pavel (Mattingly: "Într-o clipã mã vei îndupleca sã mã înrolez ca un Christianus"). Petru, scriind din Roma cu putin timp înainte de persecutia lui Nero, îi avertizeazã pe "cei alesi" din diferite pãrti ale Asiei Mici ca nici unul dintre ei sã nu se rusineze dacã este chemat sã sufere ca si crestin (1 Petru 4: 16 - nu era necesar sã fie "subînteleasã o acuzatie oficialã în fata unui juecãtor); potrivit lui Tacitus (Annals 15. 44), Nero a adus o acuzatie împotriva unei secte "pe care oamenii de rând îi numeau (appellabat - timpul verbal este semnificativ) crestini".

c. Sursa numelui
Verbul chrematisai (VSR, "au fost numiti", în rom. "li s-a dat numele" n.tr.) din Faptele Apostolilor 11: 26 este tradus diferit. Bickerman îl traduce "si-au spus" si sustine cã numele "crestin" a fost inventat în biserica din Antiohia. Traducerea lui este posibilã, dar nu necesarã, si este mai probabil cã pãgânii din Antiohia au nãscocit acest nume. În alte locuri ne-crestinii sunt cei care folosesc acest titlu - Agripa, acuzatorii din 1 Petru "oamenii de rând" din scrierea lui Tacitus. Verbul este tradus frecvent: "erau numiti în public" (cf. Rom 7: 3), referindu-se la actiunea oficialã de înregistrare a unei noi secte sub numele de "crestini". (Înregistrarea ar putea explica cu usurintã numele latin.) Verbul poate fi folosit în mod mai vag si poate cã Luca vrea sã spunã doar cã numele a ajuns popular în prima cetate unde a fost necesar un nume distinctiv. De aici se poate sã fi trecut cu usurintã la o datã timpurie în folosirea oficialã si universalã.

d. Folosirea ulterioarã
Dacã la început "crestin" a fost o poreclã, la fel cum a fost "metodist" în vremuri mai recente, a fost adoptat de cei care l-au primit. Tot mai frecvent credinciosii trebuiau sã rãspundã la întrebarea: "Esti crestin?" si nu era nici o rusine sã accepte numele dat ca o insultã deoarece continea însãsi numele Mântuitorului (1 Petru 4: 16). A fost un nume potrivit: a concentrat atentia asupra faptului cã elementul distinctiv din aceastã religie era faptul cã era concentratã în jurul Persoanei lui Cristos; si dacã numele Cristos era neinteligibil pentru majoritatea pãgânilor si ei îl confundau uneori cu numele obisnuit (Chrestos), care înseamnã "bun, binevoitor", aceasta a fost o paronomazã cu urmãri pozitive. Astfel, la începutul secolului al 2-lea, numele este folosit fãrã îndoialã de cãtre episcopul crestin Ignatius (în Antiohia) si de cãtre guvernatorul pãgân Plinius (în regiunea pentru care s-a scris 1 Petru).