Analiza si explicarea cuvântului: închinarea la idoli (gr.eidololatreia)
Închinarea la idoli(gr.eidololatreia), adicã venerarea duhurilor, persoanelor sau chipurilor cioplite, de asemenea încrederea în vreo persoanã, vreo institutie sau vreun lucru ca având autoritate egalã sau mai mare decât a lui Dumnezeu si a Cuvântului Sãu.
Se pare cã închinarea la idoli este greu de înteles pentru omul modern. Este dificil de înteles cum un om putea sã se apropie cu reverentã de o bucatã de lemn, de piatrã sau de metal, oricât de frumoasã ar fi fost forma sculpturii si oricât de costisitoare ar fi fost podoaba si ornamentatia. Acest fenomen este si mai greu de înteles atunci când ne amintim cã multi dintre idolii antici erau orice numai frumosi nu. De exemplu, imaginea zeitei Artemis sau Diana din faimosul templu din Efes era o figurã neagrã, îndesatã, necizelatã, acoperitã cu multi sâni, si complet lipsitã de frumusete.
Fapt este cã la început nimeni nu s-a închinat la vreun idol. Un idol avea douã functii. El avea scopul de a localiza zeul pe care-l reprezenta, si de asemenea de a-l vizualiza. Initial, nu se urmãrea ca idolul sã fie obiectul închinãrii. Menirea lui era ca sã-i usureze omului închinarea la un zeu pe care-l reprezenta, prin faptul cã i se dãdea omului ceva vizibil, localizat într-un loc definit. Dar o datã ce s-a realizat acest lucru, era aproape inevitabil ca omul sã nu înceapã sã se închine la idol, în loc de a se închina înaintea zeului pe care acesta îl reprezenta. Sã luãm, spre exemplu, modul în care s-a dezvoltat închinarea înaintea împãratului în Imperiul Roman. Aceasta a început ca o exprimare a recunostintei pentru siguranta, dreptatea si buna orînduialã pe care Roma a adus-o oamenilor. Roma a curãtat mãrile de pirati si drumurile de tâlhari. În locul capriciului tiranilor, ea a instaurat dreptatea impartialã. Oamenii erau atât de recunoscãtori Romei pentru bratul ei puternic si justitia ei impartialã, încât au existat regi care, dupã moartea lor au lãsat mostenire tãrile lor romanilor. Din aceastã atitudine de recunostintã a apãrut închinarea la zeita Roma, spiritul Romei; si aceastã închinare a existat înainte de a apãrea
de fapt adevãratul cult al împãratului. Dar oamenii sunt dornici sã vadã ceva; si Roma, si spiritul Romei erau, dupã cum se pare, întrupate în împãrat. Si astfel, închinarea a ajuns sã fie transferatã însusi împãratului, un fenomen care la început i-a fãcut pe împãratii romani sã se simtã penibil si cãruia ei au vrut sã-i punã capãt. Dar pentru cei care erau împrãstiati la marginile imperiului, împãratul nu era mai mult decât un nume; asa cã s-a înãltat statuia lui, iar închinarea s-a transferat de la împãrat la statuie. Întâi spiritul nevãzut al Romei, apoi împãratul vizibil, apoi statuia prezentã - acesta a fost cursul evenimentelor.
Iatã deci
prima gresealã fundamentalã a închinãrii la
idoli - închinarea la idoli este închinarea la obiectul creat
si nu la Creatorul tuturor lucrurilor. Acest lucru este exact ceea ce a
vãzut Pavel în schita lui referitoare la nasterea închinãrii
la idoli:
19. Fiindcã ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit
în ei, cãci le-a fost arãtat de Dumnezeu.
20. În adevãr, însusirile nevãzute ale Lui, puterea
Lui vesnicã si dumnezeirea Lui, se vãd lãmurit, de
la facerea lumii, când te uiti cu bãgare de seamã la
ele î lucrurile fãcute de El. Asa cã nu se pot dezvinovãti;
21. fiindcã, mãcar cã au cunoscut pe Dumnezeu, nu
L-au proslãvit ca Dumnezeu, nici nu I-au multãmit; ci s-au
dedat la gândiri desarte, si inima lor fãrã pricepere
s-a întunecat.
22. S-au fãlit cã sunt întelepti, si au înnebunit;
23.si au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoanã
care seamãnã cu omul muritor, pãsãri, dobitoace
cu patru picioare si târâtoare. (Romani 1: 19-23) Acest tip de
idolatrie existã încã, pentru cã, din punct
de vedere fundamental, acest fel de idolatrie este închinarea la
lucruri, în locul închinãrii înaintea lui Dumnezeu.
Se poate spune pe drept cuvânt cã pentru un om, Dumnezeu este
acela cãruia el îi dedicã timpul sãu, averea
si talentele sale, acela cãruia el se dã pe sine însusi.
În limbajul nostru a intrat o nouã expresie, simbolul stãrii
materiale. Simbolul stãrii materiale este un lucru pe care si-l
doreste cineva, ca o dovadã si o garantie exterioarã cã
a ajuns pe o anumitã treaptã a succesului. Simbolul stãrii
materiale poate sã fie o casã într-un anumit cartier
al unui oras, o masinã de o anumitã marcã, un oarecare
gen de mobilã sau bunuri casnice râvnite de multi si dobândite
de putini. Se poate afirma, pe bunã dreptate, cã acest simbol
al stãrii materiale este idolul omului, pentru cã un om se
dedicã efortului de a-l obtine. Ori de câte ori un lucru din
lume, oricare ar fi acela, începe sã detinã locul principal
în inima, în mintea si în preocuparea noastrã,
atunci acel obiect a devenit un idol, pentru cã acea notiune a uzurpat
locul care îi apartine lui Dumnezeu.
Este interesant
si semnificatv totodatã faptul cã închinarea la idoli
urmeazã imediat dupã grupul de cuvinte care descriu pãcatele
sexuale. În lumea anticã, închinarea la idoli si imoralitatea
sexualã erau foarte strâns legate. Autorul Întelepciunii
lui Solomon spune: "Gândul plãsmuirii de idoli a fost începutul
aprinderii spre desfrâu, si nãscocirea lor a fost pierderea
vietii" (Întel. 14: 12 - carte apocrifã). De unde vine aceastã
legãturã?
Putem sã
vedem aceastã legãturã în Vechiul Testament.
Ea era descrisã în culori vii si expresive, în mod dramatic
în poezia celui de al doilea capitol din Osea. Mama, adicã
Israel, a spus: "Voi alerga dupã ibovnicii mei, care îmi dau
pâinea si apa mea, lâna si inul meu, untdelemnul si bãuturile
mele". Apoi vocea lui Dumnezeu continuã: "N-a cunoscut cã
Eu îi dãdeam grâul, mustul si untdelemnul" (Osea 2:
5, 8). În Palestina, în cadrul cultelor antice pre-israelite,
Baalii erau zei ai fertilitãtii. Ei erau cei care dãdeau
grâul, vinul si untdelemnul. Spre ei s-a întors Israel si,
întrucât Israel era mireasa lui Dumnezeu, se putea spune despre
ea cã se pângãreste cu zeitãti strãine.
De aceea, adulterul a devenit simbolul pentru apostazie, fiindcã
apostazia era infidelitatea cu care Israel L-a pãrãsit pe
Dumnezeu care era adevãratul ei sot, pentru a cãuta un sot
printre zeitãti.
Dupã cum
am vãzut deja, dintre toate fortele care actioneazã asupra
cresterii, forta sexului este cea mai vie, cea mai vitalã si cea
mai puternicã. În acest scop, actul sexual a devenit un act
de închinare si de glorificare a zeului; de aceea înzestrarea
sanctuarelor antice cu prostituate sacre a devenit un obicei, iar relatia
sexualã cu ele a devenit un fel de închinare în fata
fortei vietii.
Atractia pe care
o simte latura inferioarã a caracterului uman spre un asemenea gen
de închinare este cât se poate de evidentã. Omul natural
va prefera, mai curând aceastã închinare, în locul
celei adevãrate. În aceasta consta groaznicul pericol al cultului
lui Baal, împotriva cãruia au pledat si au tunat profetii.
Tragedia închinãrii la idoli era dublã. Prin ea oamenii
adorau lucrul creat, în loc sã-L adore pe Creatorul tuturor
lucrurilor, si în cadrul acestei închinãri la idoli,
oamenii foloseau ca si închinare un act frumos în sine, dar
care prin maniera în care era folositã, a devenit pãcat.
Închinarea la idoli a distrus dintr-o loviturã adevãrata
închinare, precum si acea puritate care constituie cea mai înaltã
închinare dintre toate.
Pasaje unde mai
regãsim cuvâtul: (Coloseni
3: 5;
Galateni 5: 20)
